În lumea lui Asonanță, există un întreg univers de posibilități și descoperiri de explorat. Fie că vorbim despre viața unei persoane, despre un anumit subiect, despre o dată istorică sau despre orice alt aspect al vieții de zi cu zi, Asonanță trezește pentru noi un interes care ne determină să dorim să aprofundăm misterele sale. . Acest articol încearcă să pătrundă în lumea Asonanță, analizând diferitele sale fațete și oferind o viziune amplă și detaliată a acestuia. Indiferent de conexiunea noastră cu Asonanță, suntem siguri că studiul acestuia ne va aduce o mai mare înțelegere și o îmbogățire personală.
În literatură, termenul asonanță, împrumut din italiană (assonanza) sau din franceză (assonance)[1], denumește, după unii autori, un tip de rimă[2][3][4][5]. La unii dintre aceștia se găsește precizarea „rimă imperfectă”[2][3]. Alți autori o consideră un procedeu de versificație cu totul aparte[1][6][7][8]. Indiferent de aceasta, asonanța este definită în raport cu rima, în sensul că față de aceasta, care constă în identitatea silabei sau silabelor finale ale unor cuvinte, asonanța este o potrivire parțială a acestora. În privința a ce este identic și ce nu în asonanță, și unde se găsesc cuvintele respective, există diferențe în funcție de limbă și/sau de autori.
După autori de limbă engleză, francezi și români, de exemplu, asonanța este dată de vocale accentuate identice urmate de consoane diferite la sfârșit de vers sau în interiorul unui vers, de exemplu ro mângâiere – stele[2], en lake „lac” – fate „soartă”[8], fr trace „urmă” – frappe „lovește”[7]. Există și părerea că poate fi vorba și de vocale apropiate[2].
În literatura de specialitate maghiară se afirmă că asonanța cuprinde în general două silabe, adică în ambele sunt vocale identice, fie accentuate, fie neaccentuate: nézi „îl/o/îi/le privește” – méri „îl/o/îi/le măsoară”[4], házra „pe casă” – áldja „ îl/o/îi/le binecuvântează”[5]. Aceasta este numită „asonanță curată”[4].
Autori români și maghiari menționează că printre consoanele de pe lângă vocalele identice pot fi și consoane identice: hu kaszárnya „cazarmă” – bezárva „închis(ă)”[5]. Există și autor care pomenește numai de asemenea asonanțe[1].
După unii autori sunt și asonanțe date numai de consoane identice: hu fél hat „(ora) cinci și jumătate” – félhet „poate să se teamă”[4]. În engleză, aceasta se denumește cu un termen aparte, consonance: en look „privire” – luck „noroc”[8].
Asonanțe se pot întâlni și în proză, chiar în discursuri neliterare, care au scopul de a crea efecte expresive[1][9].
Asonanțele sunt frecvente în poezia populară românească, dar și în cea maghiară, sau în poezia medievală a popoarelor nordice[2][5], precum și în baladele populare englezești vechi[8]. Și epopeile medievale franceze se caracterizează mai mult prin asonanță decât prin rimă[3]. Pe asonanțele redate în textele poetice vechi se bazează, în fonetica istorică, unul din procedeele de reconstituire a unor stadii din evoluția vocalelor, de exemplu în cercetarea istoriei limbii franceze[6].