Neoimpresionism

Tema lui Neoimpresionism este una care a captat atenția a milioane de oameni din întreaga lume. De multă vreme, Neoimpresionism a fost subiect de dezbatere, discuție și analiză profundă. Impactul său asupra societății, culturii și economiei este incontestabil, iar relevanța sa rămâne evidentă și astăzi. În acest articol, vom explora numeroasele fațete ale Neoimpresionism, de la originea și evoluția sa până la influența sa asupra diferitelor aspecte ale vieții de zi cu zi. Printr-o examinare amănunțită, sperăm să facem lumină asupra acestui fenomen și să oferim o viziune clară și concisă asupra importanței sale pentru lumea modernă.

Georges Seurat: Studiu pentru O duminică la Grande-Jatte

Neoimpresionismul este o mișcare artistică în Franța la sfârșitul secolului al XIX-lea promovată în special de pictorii Georges Seurat și Paul Signac, având ca scop fundamentarea științifică a achizițiilor făcute de impresionism în domeniul culorii și luminii.

Termenul "neoimpresionism" a fost folosit pentru prima dată , în 1886, de către criticul de artă Felix Fénéon în revista "L'Art Moderne", ce apărea la Bruxelles.[1]

Privire generală

Considerații psihologice

Seria de articole despre "fenomenul percepției", semnate de David Sutter (1880), observațiile fiziologilor și psihologilor privind efectele luminii și culorii, descoperirile fizicianului Hermann von Helmholtz, ce completează teoriile lui Eugène Chevreul privind legile contrastului simultan al culorilor, au fost tot atâtea contribuții la cristalizarea esteticii neoimpresioniste. În principala lucrare-program "D'Eugène Delacroix au neo-impresionisme" ("De la Eugène Delacroix la neoimpresionism", 1899), Paul Signac apreciază dezvoltarea neoimpresionismului ca o continuare firească a artei lui Delacroix și a impresionismului, scopul fiind unul comun: "A da culorii cât mai multă strălucire posibilă".

Paul Signac: Femei la fântână, 1892

Pictorii neoimpresioniști folosesc, pentru a asigura efectul fuziunii culorilor pe retină, tonuri pure, juxtapuse, în suprafețe din ce în ce mai mici. Această tehnică a tușelor divizate - divizionism - se va accentua până la obținerea unor puncte colorate, ceea ce a adus mișcării și numele de pointillism (în limba franceză: point = punct). Din rețeaua de tușe divizate sau mozaicul de puncte, se încheagă formele obiectului sau ființelor reprezentate. Un principiu ordonator se află îndărătul ecranului luminos al pânzei, încercând să refacă arhitectura lumii vizibile.

Istoric

Apariția neoimpresionismului este datată cu anul 1884. Fiind refuzați la "Salonul Oficial", câțiva artiști cu preocupări înrudite - Georges Seurat, Paul Signac, Henri-Edmond Cross, Charles Angrand, Albert Dubois-Pillet - formează, sub președinția lui Odilon Redon, "Societatea Artiștilor Independenți". Seurat lansează, succesiv, lucrări în care folosește "contrastele de tente", "contrastele de ton", "contrastele de linie". În jurul său se grupează Paul Signac și, pentru o vreme, bătrânul Camille Pissarro.

Tehnica divizionismului sau pointillismului are la sfârșitul secolului al XIX-lea un deosebit ecou, fiind adoptată de francezii Henri Petitsean, Maximilian Luce, Lucie Cousturier, belgienii Henry va de Velde și Théo van Rysselberghe, italianul Giovanni Segantini, ș.a.m.d..

Este o tehnică pe care, în mod pasager, o vor adopta și artiști care n-au făcut parte din mișcare: Van Gogh, Toulouse-Lautrec, Gauguin.

Dorind să refacă formele, neoimpresionismul a ajuns, în chip paradoxal, la o mai adâncă fărâmițare a imaginii realului, la o fragmentare excesivă, ce va produce o serie de reacții, între care extensia suprafețelor colorate din arta "fauviștilor", sau perspectiva bazată pe impresiile de cald și rece trezite de culori în operele lui Paul Cézanne.

Preocuparea lui Seurat - mort prematur în 1891 - pentru soliditatea clasică a compoziției va sta, între altele, la baza raționalizării elementelor imaginii în care se vor angaja fondatorii cubismului.

Galerie

  • Paul Signac: Portul Saint-Tropez, 1899
    Paul Signac: Portul Saint-Tropez, 1899
  • Camille Pissarro: Femei întinzând rufele, 1887
    Camille Pissarro: Femei întinzând rufele, 1887
  • Maximilian Luce: Sena la Herblay, 1890
    Maximilian Luce: Sena la Herblay, 1890
  • Georges Seurat: O duminică la Grande-Jatte, (detaliu) - versiune definitivă, 1884-1886 - Musée d'Orsay, Paris
    Georges Seurat: O duminică la Grande-Jatte, (detaliu) - versiune definitivă, 1884-1886 - Musée d'Orsay, Paris

Note

  1. ^ Prut, Constantin (). Dicționar de artă modernă și contemporană. Editura Polirom. p. 354. 

Surse bibliografice

  • Ferretti-Bocquillon, Marina; et al. (). Signac, 1863-1935. New York: The Metropolitan Museum of Art. ISBN 0870999982. 
  • Floyd, Ratliff (). Paul Signac and Color in Neo-Impressionism. New York, New York: Rockefeller University Press. ISBN 0-87470-050-7. 
  • Herbert, Robert. Georges Seurat, 1859–1891, New York: Metropolitan Museum of Art, 1991. ISBN: 9780870996184.
  • Herbert, Robert, Neo-Impressionism, The Solomon R. Guggenheim Foundation, New York, 1968, Library of Congress Card Catalogue Number: 68-16803
  • Herbert, Robert. Georges Seurat, 1859-1891, New York: Metropolitan Museum of Art, 1991. ISBN: 9780870996184.
  • Hutton, John G. (). Neo-Impressionism and the Search for Solid Ground: Art, Science, and Anarchism in Fin-de-siecle France. Baton Rouge, Louisiana: Louisiana State University Press. ISBN 0-8071-1823-0. 
  • Ward, Martha (1996). Pissarro, Neo-impressionism and the Spaces of the Avante-Garde Chicago, Illinois: Chicago University Press. ISBN: 0-226-87324-2.
  • Haslett, Carrie (2002). Neo-Impressionism: Artists on the Edge. Portland, Oregon: Portland Museum of Art. ISBN: 0-916857-30-1.
  • Blanc, Charles. The Grammar of Painting and Engraving. Chicago: S.C. Griggs and Company, 1891. .
  • Block, Jane. "Neo-Impressionism." Grove Art Online. Oxford Art Online. .
  • Block, Jane. "Pointillism." Grove Art Online. Oxford Art Online. .
  • Broude, Norma, ed. Seurat in Perspective. Englewood Cliffs, NJ: Prentice-Hall, 1978. ISBN: 0-13-807115-2.
  • Cachin, Françoise. Paul Signac. Greenwich, CT: New York Graphic Society, 1971. ISBN: 0-8212-0482-3.
  • Clement, Russell T., and Annick Houzé. Neo-impressionist painters: a sourcebook on Georges Seurat, Camille Pissarro, Paul Signac, Théo van Rysselberghe, Henri Edmond Cross, Charles Angrand, Maximilien Luce, and Albert Dubois-Pillet. Westport, CT: Greenwood P, 1999. ISBN: 0-313-30382-7.
  • Chevreul, Michel Eugène. The Principles of Harmony and Contrast of Colors. London: Henry G. Bohn, York Street, Covent Garden, 1860
  • Dorra, Henri. Symbolist Art Theories: A Critical Anthology. Berkeley: U of California, 1994.
  • Gage, John. "The Technique of Seurat: A Reappraisal." The Art Bulletin 69 (Sep. 1987): 448-54. JSTOR. .
  • Hutton, John G. Neo-impressionism and the search for solid ground: art, science, and anarchism in fin-de-siècle France. Baton Rouge, LA: Louisiana State UP, 1994. ISBN: 0-8071-1823-0.
  • Puppo, Dario del. "Il Quarto Stato." Science and Society, Vol. 58, No. 2, pp. 13, 1994.
  • Meighan, Judith. "In Praise of Motherhood: The Promise and Failure of Painting for Social Reform in Late-Nineteenth-Century Italy." Nineteenth-Century Art Worldwide, Vol. 1, No. 1, 2002.
  • "Radical Light: Italy's Divisionist Painters." History Today, August 2008.
  • Rewald, John. Georges Seurat. New York: Wittenborn & Co., 1946.
  • Roslak, Robyn. Neo-Impressionism and Anarchism in Fin-de-Siecle France: Painting, Politics and Landscape. N.p., 2007.
  • Roslak, Robyn S. (). „The Politics of Aesthetic Harmony: Neo-Impressionism, Science, and Anarchism”. The Art Bulletin. JSTOR. 73 (3): 381. doi:10.2307/3045811. ISSN 0004-3079. 
  • Signac, Paul. D’Eugène Delacroix au Neo-Impressionnisme. 1899. .
  • Winkfield, Trevor. "The Signac Syndrome." Modern Painters Autumn 2001: 66-70.
  • Tim Parks on divisionist movement of painters in Italy


Format:Matisse Format:Western art movements Format:Metzinger Format:Neoimpresionism