Osteosinteză

Cu această ocazie, ne adâncim în lumea fascinantă a lui Osteosinteză, un subiect care a captat atenția și interesul a numeroși oameni de-a lungul timpului. De la origini până la tendințele actuale, acest subiect a evoluat semnificativ, influențând diferite aspecte ale societății și generând o dezbatere largă în jurul importanței sale. Prin acest articol, ne propunem să analizăm în profunzime diferitele aspecte legate de Osteosinteză, explorând diferitele sale fațete și oferind o viziune cuprinzătoare care să permită cititorului să înțeleagă în detaliu relevanța acestui subiect astăzi.

Fractură cominutivă a colului talusului tratată prin osteosinteză internă (fixarea fragmentelor fracturii cu șurub)
Fractura tibiei şi fibulei tratată prin osteosinteză externă cu aparatul Ilizarov

Osteosinteza (din greaca osteon = os; synthesis = reunire, alipire) este o metodă chirurgicală de fixare a fragmentelor unui os fracturat cu ajutorul unui material inert (de obicei metalic: șuruburi, butoane, sârme sau plăci metalice) sau cu material resorbabil (în special pentru fixare fragmentelor articulare mici). Aceste materiale inerte sunt de obicei îndepărtate după producerea consolidării osoase (osteosinteză temporară).[1][2]

Există două metode de osteosinteză: internă și externă.

  • Osteosinteză internă este o fixare internă a fragmentelor unui os fracturat cu ajutorul unor fixatoare din material inert, de obicei metalice. Fixatoarele (implantele metalice) sunt amplasate sub tegumente, cu suturarea completă a plăgii. Osteosinteză internă poate fi centromedulară, extracorticală sau corticală.
  • Osteosinteza centromedulară (sau intramedulară) se face cu diverse tije plasate în canalul medular al segmentului fracturat.
  • Osteosinteza extracorticală se efectuează cu ajutorul unor plăci situate pe stratul cortical al fragmentelor osoase și se fixează cu șuruburi.
  • Osteosinteza corticală constă în fixarea cu șuruburi care trec prin ambele corticale ale fragmentelor osoase.
  • Osteosinteză externă (osteosinteza cu fixator extern) este o fixare externă a fragmentelor unui os fracturat cu ajutorul unui fixator extern plasat în afara tegumentului, care stabilizează fragmentele osoase prin intermediul unor fișe sau a unor broșe care străbat pielea pentru a se fixa în os și care sunt conectate la exterior, la una sau mai multe bare sau cercuri. Ca fixatoare externe se folosesc broșele metalice care au formă de cerc (aparatul Ilizarov), semiinel, partulater sau fișele (tije filetate) simple sau cu clemă de fixare.

Note

  1. ^ Ostéosynthèse. Dictionnaire médical de l'Académie de Médecine
  2. ^ Valeriu Rusu. Dicționar medical. Editura Medicală. 2010

Bibliografie

  • Tratat de chirurgie (sub redacția: Irinel Popescu). Vol. X. Ortopedie – Traumatologie (Coordonator: Dinu Antonescu). Editura Academiei Române • București, 2009
  • Tratat de patologie chirurgicală (sub red. Prof. dr. E. Proca). Vol. III – Ortopedia (Coordonator: Prof. dr. A. Denischi). Editura Medicală • București, 1988
  • F. Gornea. Ortopedie și traumatologie. Universitatea de Stat de Medicină și Farmacie Nicolae Testemițanu. Chișinău 2010.
  • Gheorghe Tomoaia. Traumatologie osteoarticulară. Ediția a III-a. Editura Medicală Universitară "Iuliu Hațieganu", Cluj-Napoca 2008