În acest articol, vom explora subiectul Arne Tiselius din diferite perspective și abordări. Arne Tiselius este un subiect care a căpătat relevanță în ultimii ani datorită impactului său asupra diferitelor zone ale societății. Pe parcursul acestui articol, vom examina diferitele dimensiuni ale Arne Tiselius, istoria sa, implicațiile sale astăzi și posibile proiecții pentru viitor. În plus, vom aprofunda în opiniile și reflecțiile experților în domeniu, precum și în experiențele celor care au fost direct afectați de Arne Tiselius. În cele din urmă, scopul nostru este să oferim o viziune cuprinzătoare și îmbogățitoare asupra acestui subiect, în speranța de a stimula dialogul și înțelegerea între cititorii noștri.
În anul 1925 termină cursurile Universității din Uppsala, Suedia, iar în anul 1938 devine profesor la această universitate. În 1951 este numit director al Institutului de Biochimie, iar între anii 1946 și 1950 este președinte al Consiliului de Stat de cercetări în domeniul științelor reale din Suedia. Lucrările sale de bază sunt dedicate cercetării adsorbției și electroforezei:
1931-1935 – elaborează metoda cromatografică de adsorbție frontală, cu al cărei ajutor a putut analiza calitativ și cantitativ amestecuri ce conțineau aminoacizi, peptide, hidrați de carbon.
1935 – în urma efectuării cercetărilor asupra electroforezei a elaborat metoda electroforetică de analiză a biocoloizilor cu diferite modificații – microelectroforeză, electroforeză pe hârtie, imunoelectroforeză; a utilizat metoda de electroforeză la rezolvarea unui șir de probleme în biochimie – cercetarea și separarea serurilor normale și patologice, cercetarea proteinelor pure și a amestecurilor lor, a fermenților, a nucleoproteinelor, a acizilor nucleici, a aminoacizilor ș.a.; cu ajutorul imunoelectroforezei a pus bazele cercetării structurii proteice a serului sanguin normal, extrăgând din el trei proteine diferite (până în prezent au fost detectate peste 20).
1951-1955 – președinte al Uniunii Internaționale de chimie teoretică și aplicată.
1960-1971 – președinte al Comitetului Nobel pentru Chimie, membru al mai multor Academii de Științe și Societăți Științifice.