Românizare

În acest articol, vom pătrunde în lumea fascinantă a lui Românizare. De la origini și până la influența sa asupra societății actuale, vom explora toate aspectele relevante legate de acest subiect. Pe parcursul următoarelor rânduri, vom analiza impactul acestuia în diferite domenii, evoluția sa în timp, precum și posibilele sale implicații în viitor. Vom aborda atât aspectele sale pozitive, cât și cele negative, cu scopul de a oferi cititorului o înțelegere mai completă și mai echilibrată a Românizare. Alăturați-vă nouă în acest tur și descoperiți tot ce este de știut despre acest subiect fascinant.

Fostă inscripție bilingvă româno-maghiară, Bastionul Croitorilor din Cluj (2018)

Românizarea este un fenomen complex de transformare socială, economică și mentală, desfășurat pe teritoriul statului român modern și, după 1918, în teritoriile asupra cărora Regatul României și-a extins autoritatea.[1]

Principalii vectori ai afirmării identității naționale românești au fost alfabetizarea și urbanizarea de la sfârșitul secolului al XIX-lea.[2] Spre deosebire de vestul continentului european, unde identitatea națională s-a format ca o exigență a industrializării, naționalismul est-european interbelic a fost motivat mai mult politic decât economic.[3]

După Primul Război Mondial conducerea Regatului României a formulat politici de unificare a sistemelor de învățământ din provinciile românești. Din punct de vedere ideologic, statul român a recurs la naționalismul integral și la un antisemitism clădit pe o mai veche tradiție antievreiască, alimentată după 1918 de insecuritatea adusă de extindere și de diluția etnică a României.[4] „În perioada interbelică, guvernul român de la București a căutat, fără să găsească, modalitățile adecvate de a face față complexității ivite în noua conjunctură. Vechea minoritate evreiască, socotită periculoasă în Regat, s-a văzut acum flancată de noile grupuri minoritare ardelenești și bucovinene (maghiari, germani și ruteni) sau basarabene (ruși).”[5] Statul român a procedat la restrângerea drepturilor, la marginalizarea și presiunile loialiste asupra minorităților, în locul unor tactici ale cooptării persuasive.[6]

Cronologie

  • trecerea, între sfârșitul secolului XVIII și începutul secolului XIX, la limba română în liturghie (până atunci slavonă) și în domeniul politic în care până atunci se foloseau limbile slavonă și greaca);
  • secularizarea, în 1864-65, de către guvernul lui Alexandru Ioan Cuza, a moșiilor mânăstirilor închinate (ale căror venituri mergeau la Muntele Athos și la patriarhatul de la Constantinopol);
  • înlocuirea, între 1889 și 1940, a limbii aromâne prin limba română, în școlile finanțate de statul român în Balcani, pentru Vlahii de acolo;
  • adoptarea, de către guvernul lui Octavian Goga, a unui numerus clausus în universități și în anumite profesiuni, limitând numărul minoritarilor (adesea mai înstăriți și mai educați decât românii, mai ales în teritoriile fost austro-ungare sau rusești) și rezervând un procent de cel puțin 70 până la 80 % românilor (până atunci, socotiți mai defavorizați);
  • confiscarea, de către dictatura generalului Ion Antonescu, între 1941 și 1944, a întreprinderilor aparținând evreilor;
  • folosirea, de către dictatura comunistă, sub conducerea lui Nicolae Ceaușescu, a ideilor naționaliste, în locul celor internaționaliste și pro-sovietice propovăduite mai înainte, și limitarea cursurilor, spectacolelor și publicațiilor în limbi minoritare.[7]

Exemple

Academicianul David Prodan a remarcat diletantismul funcționarilor care au pus în practică românizarea toponimelor, dând exemplu în acest sens satul Iegheriște, unde se afla sticlăria conților Bánffy, remarcând că în Ardealul de Nord cuvântul iagă provine din maghiară üveg („sticlă”). În mod greșit, necunoscând istoria locului și presupunând o etimologie germană (Jäger = „vânător”), localitatea a fost redenumită în Vânători.[8]

Note

  1. ^ Mariana Hausleitner, Die Rumänisierung der Bukowina, München 2001, pag. 19.
  2. ^ Irina Livezeanu, Cultură și naționalism în România Mare, București 1998, pag. 15.
  3. ^ Idem.
  4. ^ Livezeanu, Op. cit., 226.
  5. ^ Ovidiu Pecican, România. Ziua Națională Arhivat în , la Wayback Machine., România Liberă, 4 decembrie 2010 (accesat 20 decembrie 2010).
  6. ^ Idem.
  7. ^ Cercetătoarea franceză Catherine Durandin, specialistă a istoriei României, a denumit această politică: Național-Comunism
  8. ^ David Prodan, Răscoala lui Horea în comitatele Cluj și Turda, în: Scrieri istorice, Ed. Academiei Române, 2012, p. 64.

Bibliografie

  • Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, DEX '98, Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Univers Enciclopedic, 1998, articol : „Românizare”
  • Lucian Boia, Cum s-a românizat România, Editura Humanitas, 2015
  • Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, 1997

Vezi și

Legături externe