Teocrație

În acest articol vom explora impactul Teocrație asupra societății actuale. De la apariția sa, Teocrație a captat atenția cadrelor universitare, a experților și a publicului larg, generând dezbateri și reflecții asupra relevanței sale în diverse domenii. De-a lungul istoriei, Teocrație a jucat un rol crucial în modelarea diferitelor aspecte ale vieții de zi cu zi, de la politică și economie la cultură și divertisment. În acest sens, este esențial să examinăm în profunzime rolul pe care Teocrație l-a jucat și îl joacă în continuare în societate, precum și posibilele sale implicații pentru viitor. Printr-o analiză cuprinzătoare, vom căuta să înțelegem mai bine acoperirea și influența Teocrație în lumea contemporană, precum și perspectivele potențiale și provocările pe care le prezintă pentru viitor.

Parte a seriei Politică
Forme de guvernământ
Structura de putere
Separatism
Federalism
Integrare
Diviziune administrativă
Sursa de putere
Democrație
puterea celor mulți
Oligarhie
puterea celor puțini
Autocrație
puterea unuia
Hibridă
Ideologia puterii
Monarhie vs. Republică
ideologii social-politice
Autoritarism vs. Libertarianism
ideologii socio-economice
Anarhism vs. Etatism
ideologii ale libertății civile
Mondial vs. Local
ideologii geo-culturale
portal Politică

Teocrația este o formă de guvernământ în care Dumnezeu sau o zeitate este recunoscută ca și conducător civil suprem al statului[1], sau într-un sens mai larg, o formă de guvernământ în care statul este guvernat prin ghidare divină imediată sau prin oficiali care sunt priviți ca fiind ghidați divin.[2] Pentru credincioși, teocrația este o formă de guvernământ în care puterea divină guvernează un stat pământesc fie prin încarnare, fie, mai des, prin reprezentanți religioși instituționali (ex., o biserică), înlocuiește sau domină guvernarea civilă.[3] Guvernele teocratice dau legi teonomice.

Teocrația trebuie să fie deosebită de alte forme seculare de guvernământ, care au o religie statală sau sunt doar influențate de concepte religioase sau morale, și monarhiile ținute „prin bunăvoința lui Dumnezeu”.

O teocrație poate să fie monistă (unde ierarhia administrativă a guvernului este identică cu ierarhia administrativă a religiei) sau poate avea două „brațe”, dar cu ierarhia administrativă a statului subordonată celei religioase.

Tendințe teocratice au apărut în unele tradiții religioase (cum ar fi în: iudaism, islam, confucianism, hinduism și creștinism: catolicism, ortodoxie, protestantism și mormonism). Exemple istorice de teocrații sunt Imperiul bizantin (330-1453 după Hristos) și cel carolingian (800-888).

Istorie a conceptului

Cuvântul teocrație vine de la cuvântul grecesc θεοκρατία, care înseamnă „domnia lui Dumnezeu”. Acesta, la rândul lui, este derivat de la cuvintele grecești θεός (theos, dintr-o rădăcină indo-europeană care apare în concepte religioase) înseamnă „Dumnezeu” și κράτειν (kratein) înseamnă „a domni”. Deci, sensul cuvântului grec era „a domni prin Dumnezeu / dumnezei” sau prin încarnări umane ale zeilor.

Termenul a fost introdus de Josephus Flavius în primul secol al creștinismului, pentru a descrie guvernul caracteristic al evreilor. Josephus a argumentat că în timp ce grecii vechi recunoșteau trei tipuri de guvernământ: monarhie, aristocrație și anarhie, evreii erau unici, prin faptul că sistemul lor de guvernământ nu se încadra în aceste categorii. Josephus a înțeles teocrația ca o a patra formă de guvernământ, în care doar Dumnezeu și legea lui sunt suverani. Definiția lui Josephus a fost larg acceptată până în perioada iluminismului, când termenul a început să colecteze conotații mai universale și negative, în special în mâinile lui Hegel.

În cele mai comune folosiri ale termenului teocrație:

  • unii conducători civili din religia dominantă (ex., împăratul bizantin ca patron al bisericii oficiale);
  • guvernul pretinde să conducă din partea lui Dumnezeu sau a unei puteri mai mari, după cum e specificat de religia locală, și aprobarea divină a instituțiilor guvernului și a legilor laice.

Aceste caracteristici se aplică și unui regim cezaropapist. Totuși, Imperiul bizantin nu a fost teocratic, din moment ce patriarhul răspundea împăratului, nu vice-versa; în mod similar în Anglia Tudorilor, Coroana a forțat biserica locală să se separe de Roma, astfel încât puterea regală (și în special, mai târziu, cea parlamentară) să poate avea control asupra ierarhiei Bisericii Anglicane și să-i poată confisca proprietăți și venituri.

Modernitatea s-a lepădat, politic, de teocrație.[4] Regimurile teocratice contemporane sunt considerate totalitare.

State care au aspecte teocratice

Andorra

Andorra a fost o democrație parlamentară din 1993[5]. Înainte de acel an, Andorra a fost o co-principalitate cu doi șefi de stat: conducătorul Franței (un rege sau președinte) și episcopul catolic spaniol din Urgel.[5] Deși sistemul curent de guvernare permite votul democratic pentru reprezentanții parlamentari, episcopul de Urgel rămâne unul dintre conducătorii de stat titulari ai acestei țări.[5]

Republica Islamică a Iranului

Guvernul Iranului este descris ca o „republică teocratică".[6] Conducătorul de stat iranian sau Conducătorul Suprem este un cleric islamic, numit pe viață de către un consiliu ales.[6] Consiliul Protector (considerat parte a ramurii executive a guvernului) este responsabil cu determinarea compatibilității legislației civile cu legea și obiceiurile islamice și poate interzice candidaților să participe la alegeri.[6]

Regatul Arabiei Saudite

Arabia Saudită este o monarhie cu un sistem legal bazat pe legea Islamică (Șeriatul).[7] Legile seculare au fost stabilite pentru a guverna zone, dar și pentru a rezolva disputele comerciale, care nu sunt tratate de legea islamică tradițională.[7]

Orașul Vatican

După unificarea Italiei, orașul Vatican a devenit ultimul teritoriu supraviețuitor al fostelor State Papale.[8] În 1929, Vaticanul a fost recunoscut ca stat independent prin tratate cu guvernul italian.[8] Conducătorul statului este Papa ales de un Colegiu de Cardinali (ansamblu de clerici catolici seniori).[8] Papa este ales pe viață și dreptul de vot este limitat doar cardinalilor sub 80 de ani.[8] Un secretar de stat, direct responsabil pentru relațiile internaționale, este numit de Papă.[8] Sistemul legal al Vaticanului este înrădăcinat în dreptul canonic catolic.

Note

  1. ^ Catholic Encylopedia "O formă de guvernământ civilă în care Dumnezeu însuși este recunoscut ca și conducător."
  2. ^ Theocracy|dictionary - Definition and More from the Free Merriam-Webster Dictionary
  3. ^ CATHOLIC ENCYCLOPEDIA: Theocracy
  4. ^ Brague, Rémi (). „The Modern Age: Destruction of the Idea of Divine Law”. The Law of God: The Philosophical History of an Idea. University of Chicago Press. pp. 231–. ISBN 978-0-226-07078-0. 
  5. ^ a b c „CIA World Factbook - Andorra”. Arhivat din original la . Accesat în . 
  6. ^ a b c „CIA World Factbook - Iran”. Arhivat din original la . Accesat în . 
  7. ^ a b „CIA World Factbook - Saudi Arabia”. Arhivat din original la . Accesat în . 
  8. ^ a b c d e „CIA World Factbook - Holy See”. Arhivat din original la . Accesat în . 

Legături externe

  • Teocratia, 19 iulie 2012, Teodor Dănălache, CrestinOrtodox.ro