Enrico Berlinguer

În acest articol, vom aborda Enrico Berlinguer din unghiuri diferite, cu scopul de a oferi o viziune amplă și detaliată asupra acestui subiect. Enrico Berlinguer este un subiect de mare relevanță astăzi, deoarece are un impact asupra diferitelor aspecte ale societății, economiei, politicii, culturii și vieții de zi cu zi a oamenilor. Printr-o analiză riguroasă și aprofundată, vom explora diferitele fațete ale Enrico Berlinguer, examinând implicațiile, provocările și oportunitățile sale. Prin acest articol, ne propunem să oferim cititorului o perspectivă cuprinzătoare și îmbogățitoare care să le permită să înțeleagă mai bine importanța și sfera de aplicare a Enrico Berlinguer în lumea contemporană.

Enrico Berlinguer
Date personale
Născut[2][3][4][5][6] Modificați la Wikidata
Sassari, Italia[7][8] Modificați la Wikidata
Decedat (62 de ani)[3][4][9][6][10] Modificați la Wikidata
Padova, Italia[8] Modificați la Wikidata
Înmormântatcimitero Flaminio] Modificați la Wikidata
Cauza decesuluihemoragie cerebrală Modificați la Wikidata
PărințiMario Berlinguer​ Modificați la Wikidata
Frați și suroriGiovanni Berlinguer Modificați la Wikidata
CopiiBianca Berlinguer​
Marco Berlinguer] Modificați la Wikidata
Cetățenie Italia (–)
 Regatul Italiei (–) Modificați la Wikidata
Religieateism Modificați la Wikidata
Ocupațiepolitician Modificați la Wikidata
Locul desfășurării activitățiiStrasbourg
Bruxelles
Roma Modificați la Wikidata
Limbi vorbitelimba italiană[11][12][13] Modificați la Wikidata
Membru al Camerei Deputaților din Italia Modificați la Wikidata
În funcție
 – 
Legislatură
Europarlamentar Modificați la Wikidata
În funcție
 – [1]
CircumscripțiaItalia
Legislaturăprima legislatură a Parlamentului European
Grup parlamentarGrupul Comuniștilor și Aliaților​
Ales în1979 European Parliament election]
Partid politicPCI  Modificați la Wikidata
Alma materUniversita' degli Studi di Sassari​
Semnătură
Modifică date / text Consultați documentația formatului

Enrico Berlinguer (n. , Sassari, Italia – d. , Padova, Italia) a fost un om politic și om de stat italian. Considerat cel mai popular lider al Partidului Comunist Italian (PCI),[14] el a condus PCI ca secretar național din 1972 până la moartea sa într-o perioadă tensionată a istoriei Italiei, marcată de Anii de Plumb și de conflicte sociale, cum ar fi Toamna Fierbinte⁠(d) din 1969–1970.[15] Berlinguer s-a născut într-o familie din clasa de mijloc; tatăl lui era socialist, și a devenit deputat și mai târziu senator. După ce a condus aripa de tineret a organizației de pe orașul lui a partidului, a ajuns la conducerea aripii de tineret a PCI, Federația Tineretului Comunist Italian⁠(d) (FGCI), la nivel național din 1949 până în 1956. În 1968, a fost ales în Camera Deputaților, și a devenit lider al PCI în 1972; a rămas deputat până la moartea sa în 1984. Sub conducerea lui, numărul de voturi pentru PCI a ajuns la un apogeu.[16] Rezultatele partidului în 1976 au rămas cele mai mari pentru orice partid italian de stânga sau centru-stânga, atât ca număr de voturi, cât și ca procent, iar rezultatele partidului din 1984, imediat după moartea sa, rămân cel mai bun rezultat pentru orice partid italian de stânga în alegerile europarlamentare, și au fost depășite doar în termeni de procentaj la alegerile europarlamentare din 2014⁠(d), pe fondul prezenței scăzute la vot.[17]

Cât timp s-a aflat la conducerea PCI, Berlinguer a distanțat partidul de influența Partidului Comunist al Uniunii Sovietice și a urmat o linie moderată, repoziționând partidul în politica italiană și susținând colaborarea cu celelalte forțe politice și unitatea națională.[18][19] Această strategie avea să fie numită Eurocomunism, iar Berlinguer a fost văzut drept principalul purtător de cuvânt al ei.[20] Ea a fost apoi adoptată și de celelalte partide comuniste din Europa Occidentală, cum ar fi Partidul Comunist Spaniol⁠(d) și mai târziu Partidul Comunist Francez; semnificația ei ca forță politică a fost cimentată într-o reuniune din 1977 ținută la Madrid între Berlinguer, Georges Marchais, și Santiago Carrillo.[21] Berlinguer și-a descris modelul alternativ de socialism, distinct și de blocul sovietic, și de capitalismul practicat în blocul occidental în timpul Râzboiului Rece, drept terza via (a treia cale).[22][23][24] Utilizarea acestui termen nu are nicio legătură cu a Treia Cale susținută de viitorii prim-miniștri Romano Prodi și Matteo Renzi, ci se referă la o „a treia cale” către socialism găsită după apariția partidelor social-democrate de la sfârșitul secolului al XIX-lea și după revoluțiile comuniste din Rusia și China.

Sub Berlinguer, PCI a ajuns la apogeul succesului său,[25] obținând importante victorii în alegerile locale și regionale din 1975, și 34% din voturi la alegerile generale din 1976, cel mai mare succes electoral ca voturi și număr de locuri în Parlament.[19][26] Cu aceste rezultate în spate, a negociat Compromisul Istoric⁠(d) cu creștin-democrații, susținând guvernul acestora în schimbul consultării la luarea deciziilor,[27] precum și al reformelor sociale.[26] Și-a asumat o atitudine fermă împotriva terorismului după răpirea și asasinarea lui Aldo Moro, și a folosit influența PCI pentru a convinge sindicatele din Italia să-și modereze revendicările salariale pentru a controla inflația severă cu care se confrunta țara după Criza Petrolului din 1973.[28][29][30] Aceste atitudini nu au fost întâmpinate cu destule concesii de guvernul lui Giulio Andreotti, ceea ce a făcut ca PCI să părăsească coaliția în 1979. Susținerea austerității, combinată cu linia dură împotriva Brigăzilor Roșii, și cu tentativele de compromis cu creștin-democrații au afectat rezultatele PCI la alegerile generale din 1979, iar Compromisul Istoric a luat sfârșit în 1980.[30] PCI a rămas în opoziție tot restul perioadei în care s-a aflat sub conducerea lui Berlinguer, rămânând cu un nucleu dur de susținere și după alegerile generale din 1983; principala sa forță din acel moment avea să rămână la nivel regional și local. Cu membri în Parlamentul European din 1979 până în 1982, PCI a devenit cel mai mare partid italian în acest for pentru prima și singura oară după alegerile europarlamentare din 1984⁠(d), ținute la o săptămână după moartea lui prematură.[31]

Una dintre cele mai importante figuri ale Primei Republici Italiene⁠(d),[32] Berlinguer avea o personalitate austeră și modestă, dar carismatică[26] și, în ciuda dificultăților cu care s-a confruntat PCI în timpul Compromisului Istoric,[33][34] a rămas un politician popular,[27] respectat pentru principiile, convingerile,[14] și curajul său de a-și exprima pozițiile.[26] El a caracterizat PCI drept un partid cinstit în viața politică italiană murdară de corupție,[26] o imagine care a păstrat reputația partidului în timpul scandalurilor de corupție Mani pulite⁠(d). Patrick McCarthy l-a descris drept „ultimul mare lider comunist din Europa de Vest”,[26] și a continuat să se identifice cu cauza eurocomunismului, a opoziției față de represiunea sovietică în Europa de Est, și cu cea a schimbării democratice în Italia.[35][36]

Note

  1. ^ Deputații în Parlamentul European 
  2. ^ Enrico Berlinguer, Hrvatska enciklopedija] 
  3. ^ a b Enrico Berlinguer, Munzinger Personen, accesat în  
  4. ^ a b Enrico Berlinguer, Discogs, accesat în  
  5. ^ Берлингуэр Энрико, Marea Enciclopedie Sovietică (1969–1978)​ 
  6. ^ a b Enrico Berlinguer, SNAC, accesat în  
  7. ^ Берлингуэр Энрико, Marea Enciclopedie Sovietică (1969–1978)​ 
  8. ^ a b Archivio Storico Ricordi, accesat în  
  9. ^ Enrico Berlinguer, Encyclopædia Britannica Online, accesat în  
  10. ^ Enrico Berlinguer, Brockhaus Enzyklopädie, accesat în  
  11. ^ Czech National Authority Database, accesat în  
  12. ^ Autoritatea BnF, accesat în  
  13. ^ CONOR.SI​  Verificați valoarea |titlelink= (ajutor)
  14. ^ a b Moss, David (). „Berlinguer, Enrico”. În Moliterno, Gino. Encyclopedia of Contemporary Italian Culture. London / New York: Routledge. p. 86. ISBN 0-203-44025-0. Accesat în . 
  15. ^ Fasanaro, Laura (). „Neither in One Bloc, Nor in the Other: Berlinguer's Vision of the End of the Cold War”. În Bozo, Frédéric; Rey, Marie-Pierre; Rother, Bernd; Ludlow, N. Piers. Visions of the End of the Cold War in Europe, 1945–1990. New York: Berghahn Books. p. 163. ISBN 978-0-85745-370-9. Accesat în . 
  16. ^ „Enrico Berlinguer”. Britannica. Accesat în . 
  17. ^ Labia, Sabino (). „Europee: Renzi ha preso davvero più voti di Berlinguer?”. Panorama (în italiană). Accesat în . 
  18. ^ Lange, Peter (). „Crisis and Consent, Change and Compromise: Dilemmas of Italian Communism in the 1970s”. În Lange, Peter; Tarrow, Sidney. Italy in Transition: Conflict and Consensus. Abingdon: Frank Cass & Co. p. 110. ISBN 9781136280139. Accesat în . 
  19. ^ a b Weinberg, Leonard (). „Enrico Berlinguer and Bettino Craxi”. În Wilsford, David. Political Leaders of Contemporary Western Europe: A Biographical DictionaryNecesită înregistrare gratuită. Westport, Connecticut: Greenwood Press. p. 36. ISBN 0-313-28623-X. Accesat în . 
  20. ^ Paxton, Robert O.; Hessler, Julie (). Europe in the Twentieth Century (ed. fifth). Wadsworth: Cengage Learning. p. 539. ISBN 978-1133171126. Accesat în . 
  21. ^ Cook, Bernard A. (). „Berlinguer, Enrico (1922-84)”. În Cook, Bernard A. Europe Since 1945: An Encyclopedia. London: Routledge. p. 116. ISBN 978-0-815-31336-6. Accesat în . 
  22. ^ Pierson, Christopher (). „La Terza Via: Theory, Strategy, and Practice”. Theory and Society. 15 (6): 845–868. doi:10.1007/BF00160776. ISSN 0304-2421. JSTOR 657409. 
  23. ^ Fasanaro, Laura (). „Neither in One Bloc, Nor in the Other: Berlinguer's Vision of the End of the Cold War”. În Bozo, Frédéric; Rey, Marie-Pierre; Rother, Bernd; Ludlow, N. Piers. Visions of the End of the Cold War in Europe, 1945–1990. New York: Berghahn Books. p. 1664. ISBN 978-0-85745-370-9. Accesat în . 
  24. ^ Liguori, Guido (). „Enrico Berlinguer, la modernità della 'terza via'”. Il manifesto (în italiană). Accesat în . 
  25. ^ Passarin, Sara Greta (). „Enrico Berlinguer, la biografia del leader del PCI italiano”. True News (în italiană). Accesat în . 
  26. ^ a b c d e f McCarthy, Patrick; Gilbert, Mark; Poli, Emanuela (). „Italy: A Society in Search of a State”. În Tiersky, Ronald. Europe Today: National Politics, European Integration, and European Security (ed. second). Lanham, MD: Rowman & Littlefield. p. 363. ISBN 0-7425-2804-9. Accesat în . 
  27. ^ a b Samuels, Richard J. (). „Choices on the Left: Achile Occhetto and Fuwa Tetsuzō”. Machiavelli's Children: Leaders and Their Legacies in Italy and Japan. Ithaca, New York: Cornell University Press. p. 307. ISBN 0-8014-8982-2. Accesat în . 
  28. ^ Weinberg, Leonard (). „Enrico Berlinguer and Bettino Craxi”. În Wilsford, David. Political Leaders of Contemporary Western Europe: A Biographical DictionaryNecesită înregistrare gratuită. Westport, Connecticut: Greenwood Press. p. 37. ISBN 0-313-28623-X. Accesat în . 
  29. ^ Moss, David (). „Berlinguer, Enrico”. În Moliterno, Gino. Encyclopedia of Contemporary Italian Culture. London / New York: Routledge. p. 87. ISBN 0-203-44025-0. Accesat în . 
  30. ^ a b McCarthy, Patrick; Gilbert, Mark; Poli, Emanuela (). „Italy: A Society in Search of a State”. În Tiersky, Ronald. Europe Today: National Politics, European Integration, and European Security (ed. second). Lanham, MD: Rowman & Littlefield. p. 364. ISBN 0-7425-2804-9. Accesat în . 
  31. ^ LIguori, Guido (). „Enrico Berlinguer and 21st-Century Socialism”. Transform! Europe. Arhivat din original la . Accesat în . 
  32. ^ „Nasce Enrico Berlinguer”. Paese Sera Toscana (în italiană). . Accesat în . 
  33. ^ Lange, Peter (). „Crisis and Consent, Change and Compromise: Dilemmas of Italian Communism in the 1970s”. În Lange, Peter; Tarrow, Sidney. Italy in Transition: Conflict and Consensus. Abingdon: Frank Cass & Co. pp. 110–111. ISBN 9781136280139. Accesat în . 
  34. ^ Hellman, Stephen (). Italian Communism in Transition: The Rise and Fall of the Historic Compromise in Turin, 1975–1980. Oxford: Oxford University Press. pp. 107–109. ISBN 0-19-505335-4. Accesat în . 
  35. ^ Veltroni, Walter (1994). La sfida interrotta. Le idee di Enrico Berlinguer- Baldini & Castoldi. p. 204.
  36. ^ Weinberg, Leonard (). „Enrico Berlinguer and Bettino Craxi”. În Wilsford, David. Political Leaders of Contemporary Western Europe: A Biographical DictionaryNecesită înregistrare gratuită. Westport, Connecticut: Greenwood Press. p. 44. ISBN 0-313-28623-X. Accesat în . 

Legături externe