Ion Stănescu

În lumea de astăzi, Ion Stănescu a devenit un subiect de mare relevanță și interes pentru oamenii de toate vârstele și mediile. Impactul său a fost resimțit în diferite aspecte ale societății, de la nivel personal până la nivel global, generând dezbateri, reflecții și schimbări semnificative în diverse domenii. Pe măsură ce avansăm în secolul 21, Ion Stănescu continuă să fie un subiect care trezește emoții, provocări și oportunități, forțându-ne să ne regândim acțiunile și deciziile. În acest articol, vom explora diferite perspective și dimensiuni ale Ion Stănescu, analizând evoluția acestuia, impactul și posibilele implicații pentru viitor.

Ion Stănescu
Date personale
Nume la naștereIon Silaghi Modificați la Wikidata
Născut Modificați la Wikidata
Dolj, România Modificați la Wikidata
Decedat (81 de ani) Modificați la Wikidata
Periș, Ilfov, România Modificați la Wikidata
Cetățenie România Modificați la Wikidata
Ocupațiepolitician Modificați la Wikidata
Limbi vorbitelimba română Modificați la Wikidata
Activitate
Partid politicPCR  Modificați la Wikidata
Alma materUniversitatea din București
Modifică date / text Consultați documentația formatului

Ion Stănescu, inițial Ion Silaghi (n. 23 ianuarie 1929, comuna Ghercești, județul Dolj – d. 5 iunie 2010, Periș Ilfov) a fost un comunist și general român, care a îndeplinit funcțiile de membru al CC al PCR (1965-1979 și 1982-1989), ministru de interne și președintele Consiliului Securității Statului al RSR (1968-1972), ministru de interne (1972-1973), ministru al turismului (1984-1989), precum și alte funcții cu rang de ministru. După 1990 a fost vicepreședinte al Partidului Socialist al Muncii.

Biografie

Ion Stănescu s-a născut la 23 ianuarie 1929 în comuna Ghercești (județul Dolj), numindu-se inițial Ion Silaghi. A lucrat ca frezor, aderând de tânăr la mișcarea comunistă. În anul 1947 a devenit membru al PCR.[1]

După preluarea puterii de către comuniști, a lucrat ca activist politic. A urmat studii la Școala Militară de Ofițeri Politici nr. 2 Oradea (decembrie 1950 – noiembrie 1951), la Școala Superioară de Științe Sociale "A.A.Jdanov", de pe lângă CC al PMR (septembrie 1952 - octombrie 1955) și la Facultatea de Științe Juridice din București (1963).[1] A avansat în aparatul de partid, fiind ales membru al CC al PCR (1965-1979 și 1982-1989), membru supleant al CC al PCR (1979-1982) și membru supleant al Comitetului Executiv al CC al PCR (1969-1974). A îndeplinit funcția de prim-secretar al Comitetului Regional de Partid Oltenia (1964-1967). Ion Stănescu a fost deputat în Marea Adunare Națională în sesiunile din perioada 1965 - 1980.

Este transferat apoi în aparatul Ministerului de Interne, îndeplinind funcțiile de președinte al Consiliului Securității Statului (cu rang de ministru) (7 mai 1968 – 24 aprilie 1972) și ministru de interne (24 aprilie 1972 – 17 martie 1973).

Revine apoi în activitatea politică ca prim-secretar al Comitetului județean de partid și președinte al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al județului Dâmbovița (1974-1977), viceprim-ministru al Guvernului (26 ianuarie 1977 - 7 martie 1978), ministru secretar de stat la Ministerul Construcțiilor Industriale (7 martie 1978 - 16 martie 1981), ministru secretar de stat la Ministerul Industriei Chimice (16 martie - 25 august 1981), ministru, șeful Departamentului pentru Construcții în Străinătate (25 august 1981 - 23 octombrie 1984) și ministru al turismului (23 octombrie 1984 - 22 decembrie 1989).

După Revoluția din decembrie 1989, Ion Stănescu a fost membru fondator al Partidului Socialist al Muncii și al Partidului Alianța Socialistă în care a deținut funcția de vicepreședinte. A decedat la 5 iunie 2010, într-un accident.[2]

Controverse

În vara anului 1970, în timp ce lucra la Securitate, basarabeanul Alexandru Usatiuc-Bulgăr, care se afla la București, a vrut să-i transmită lui Nicolae Ceaușescu un memoriu din partea Frontului Național Patriotic, organizație clandestină de pe teritoriul RSS Moldovenești. Documentul conținea mai multe date și argumente despre politica oficială de deznaționalizare a românilor basarabeni, cărora li se interzicea să-și vorbească limba, să-și cunoască istoria, despre faptul că acestora le erau închise școlile, bisericile, că nu li se permitea să-și viziteze rudele din România, că nu aveau permisiune să se stabilească în orașe, invadate de „specialiști” invitați din toate regiunile fostei URSS ș.a.m.d.[3] Ion Stănescu, la indicația lui Ceaușescu, a informat printr-o scrisoare șeful KGB-ului sovietic, Iuri Andropov:[4] 


Strict secret
CONSILIUL SECURITĂȚII STATULUI AL REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA
Nr. 14/006418 din 30.06.1970

Către
Președintele Comitetului Securității de Stat
de pe lângă Consiliul de Miniștri al U.R.S.S.
Tov. Andropov I.V.
Moscova

Stimate tovarășe Andropov!
În data de 12 iunie a.c., la Consiliul de Stat al R.S. România s-a prezentat cetățeanul sovietic USATIUC Alexandr Vasilievici, născut la 23.02.1915, domiciliat în Chișinău, str. Lomonosov nr. 24, posesor al pașaportului N 482230 și a cerut să fie primit de tovarășul Nicolae Ceaușescu, motivând că dorește să expună „o problemă importantă”.
Cu această ocazie numitul a lăsat un plic adresat Președintelui Consiliului de Stat, care conținea un material dactilografiat pe 6 pagini, relatând despre niște acțiuni ale unor elemente din R.S.S. Moldovenească împotriva statului sovietic.
Usatiuc Alexandr Vasilievici. nu a primit audiență.
Considerând că aceste acțiuni prezintă interes pentru organele sovietice de securitate, Vă trimitem plicul și materialul lăsat de numitul la Consiliul de Stat al R.S. România.

Cu salutul tovărășesc,
Președintele Consiliului Securității Statului
al Republicii Socialiste România
Ion Stănescu
(semnătura și ștampila)

[3][4]

În zilele imediat următoare sunt arestați Alexandru Usatiuc-Bulgăr, Gheorghe Ghimpu, Valeriu Graur și Alexandru Șoltoianu. Ei sunt anchetați în beciurile KGB-ului din Chișinău aproape doi ani de zile. Procesul va avea loc la 13 iunie 1972. Alexandru Usatiuc-Bulgăre e condamnat la 7 ani de lagăr de muncă silnică cu regim sever, plus 5 ani de deportare în Siberia; Gheorghe Ghimpu – la 6 ani de lagăr de muncă silnică cu regim sever; Valeriu Graur – la 4 ani de lagăr de muncă silnică cu regim sever; Alexandru Șoltoianu – la 6 ani de lagăr de muncă silnică cu regim sever, plus 5 ani de deportare în Siberia. Aceeași acuzare trece dintr-un rechizitoriu în altul: „pentru propagandă și agitație antisovietică cu scopul de subminare și slăbire a puterii sovietice”. Usatiuc-Bulgăr a fost închis într-un lagăr din regiunea Perm în munții Ural, iar Ghimpu, Graur și Șoltoianu sunt întemnițați în lagărele din Mordovia. Nu aveau dreptul la corespondență, nu aveau dreptul să primească colete, umblau mereu flămânzi, lagărele erau neîncălzite, mulți dintre deținuți decedând din cauza frigului.[3][5]

Decorații

  • Ordinul Muncii clasa a III-a (21 august 1954) „pentru merite deosebite pe tărîmul construcției de stat, economice, sociale și culturale, cu ocazia celei de a zecea aniversări a eliberării patriei noastre”[6]
  • Ordinul „Steaua Republicii Populare Romîne” clasa a III-a (18 august 1964) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul celei de a XX-a aniversări a eliberării patriei”[7]
  • Ordinul „Tudor Vladimirescu” clasa a III-a (30 aprilie 1966) „cu prilejul celei de-a 45-a aniversări de la înființarea Partidului Partidului Comunist din România, pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului”[8]
  • Ordinul „Steaua Republicii Socialiste România” clasa I (4 mai 1971) „cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român, pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului”[9]
  • Medalia „25 de ani de la proclamarea Republicii” (26 decembrie 1972) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 25 de ani de la proclamarea Republicii”[10]
  • Ordinul Muncii clasa a II-a (7 mai 1981) „pentru rezultatele obținute în îndeplinirea cincinalului 1976–1980, pentru contribuția deosebită adusă la înfăptuirea politicii Partidului Comunist Român de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate în patria noastră, cu prilejul aniversării a 60 de ani de la făurirea Partidului Comunist Român”[11]

Note

  1. ^ a b Florin Șinca - "Din istoria Poliției Române" (Tipografia RCR Print, București, 2006), p.290
  2. ^ Biroul Executiv Central al Partidului Alianța Socialistă, 6 iunie 2010 - "Deces Ion Stănescu"
  3. ^ a b c „Versiune tipar”. Literaturasiarta.md. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  4. ^ a b „O biografie neromanțată a unui fost șef al Securității”. Evz.ro. Accesat în . 
  5. ^ „Un dizident basarabean trădat de Ceaușescu și-a lansat o carte la București”. Libertatea.ro. Accesat în . 
  6. ^ Decretul Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Romîne nr. 368 din 21 august 1954 pentru conferirea ordinului „Steaua Republicii Populare Romîne”, „Ordinului Muncii” și a „Medaliei Muncii” unor tovarăși, publicat în Buletinul Oficial al Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Romîne, anul III, nr. 42, 30 august 1954, p. 388.
  7. ^ Decretul Consiliului de Stat al Republicii Populare Romîne nr. 509 din 18 august 1964 pentru conferirea unor ordine ale Republicii Populare Romîne, publicat în Buletinul Oficial al Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Romîne, anul XIII, nr. 12, 27 august 1964, p. 91.
  8. ^ Decretul Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România nr. 339 din 30 aprilie 1966 pentru conferirea ordinului „Tudor Vladimirescu”, publicat în Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România, anul II, nr. 25, Partea I, 18 mai 1966, p. 158.
  9. ^ Decretul Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România nr. 157 din 4 mai 1971 privind conferirea unor ordine ale Republicii Socialiste România, publicat în Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România, anul VII, nr. 96, Partea I, vineri 6 august 1971, p. 632.
  10. ^ Decretul Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România nr. 518 din 26 decembrie 1972 privind conferirea medaliei „25 de ani de la proclamarea Republicii”, publicat în Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România, anul VIII, nr. 159, Partea I, joi 28 decembrie 1972, p. 1356.
  11. ^ Decretul prezidențial nr. 95 din 7 mai 1981 privind conferirea unor distincții ale Republicii Socialiste România, publicat în Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România, anul XVII, nr. 32, Partea I, sâmbătă 9 mai 1981, p. 4.

Legături externe

Articole biografice

Interviuri